Întrebarea a venit la finalul unei ședințe cu șefii de departamente. Se discutaseră rezultate, termene, câteva probleme care trebuiau rezolvate urgent și o decizie care urma să afecteze activitatea mai multor echipe.

Nimeni nu a spus nimic.

Una dintre colege avea ceva de spus. Observase o problemă. Știa că termenul propus va pune o presiune uriașă pe oamenii din subordine și, mai mult decât atât, avea argumente. A vrut să intervină și, totuși s-a oprit.

Și-a amintit de replica pe care o primise ultima dată când avusese o opinie diferită la ședință:„Iar complicăm lucrurile?” venise remarca.

Spusă aproape în glumă de un coleg. Așa că a tăcut.

Ședința s-a terminat, oamenii au plecat, iar ea s-a întors în birou cu aceeași problemă și cu o conversație care continua în buclă în mintea ei. Ce ar fi trebuit să spună, cum să spună?

Amy Edmondson, profesoară la Harvard, a studiat ceea ce numim siguranță psihologică. La nivel de companie înseamnă un climat în care oamenii pun întrebări, semnalează probleme sau pot exprima opinii diferite fără teama că vor fi ridiculizați, etichetați sau că vor plăti, cumva, mai târziu pentru faptul că au vorbit. Se discută despre lipsa siguranței psihologice prin efectele ei asupra echipei.

Ca psiholog, mă uit la omul din echipă. Ce se întâmplă atunci când înveți, zi după zi, că este mai sigur să te protejezi?

Începi să anticipezi reacții, să-ți verifici cuvintele și să repeți în minte conversațiile înainte să le porți. Le continui ore întregi după ce s-au terminat. Spui „da” când ai fi vrut să negociezi. Taci atunci când ceva nu este în regulă. Verifici de n ori un e-mail nu pentru că informația este complicată, ci pentru că te întrebi cum va fi interpretat.

Și toate consumă energie. Pentru că sistemul nervos nu se mai ocupă doar de proiecte, termene și rezultate. O parte rămâne permanent ocupat cu protecția: „Cum să spun?”,„Cum va reacționa?”,„Mai bine tac?”,„Dacă greșesc?”

Poate de aceea unele zile te lasă fără energie, deși, n-ai făcut foarte multe. În schimb, ai purtat zeci de conversații în minte înainte să le porți în realitate. Ai ales cu grijă fiecare cuvânt. Ai anticipat reacții. Ai verificat un e-mail încă o dată. Ai tăcut când ai fi vrut să vorbești.

Organismul nu contabilizează doar orele de muncă. Contabilizează și energia consumată pentru a rămâne permanent în gardă cu dialoguri interioare ce s-au rotit în buclă iar și iar.

Dacă te regăsești aici, observă în următoarele zile un singur lucru:

în ce situații de la job consumi mai multă energie pregătindu-te să te protejezi decât folosind-o pentru ceea ce ai de făcut?

Nu te grăbi să schimbi nimic. Observă. Pentru că aceste momente par mici atunci când le privești separat.

Doar că organismul nu le trăiește separat. Le adună.

Despre felul și motivul pentru care se acumulează, la un moment dat și cum corpul începe să resimtă asta poți afla din postarea următoare.