Doi cercetători de la Harvard – Matthew Killingsworth și Daniel Gilbert – au desfășurat un studiu inedit: au urmărit în timp real peste 15.000 de oameni, folosind o aplicație care le punea 3 întrebări simple, de mai multe ori pe zi:
– Ce faci acum?
– La ce te gândești?
– Cum te simți?
Rezultatul?
47% din timp, mintea oamenilor era în altă parte decât în prezent.
Mai mult decât atât:
Cu cât mintea rătăcea mai mult, cu atât scădea nivelul de bine interior – chiar dacă gândurile erau despre ceva plăcut.
Pe scurt:
nu trebuie să faci mai puțin ca să te simți mai bine.
Trebuie doar să fii mai prezent în ceea ce faci.
Ușor de zis. Dar, de multe ori, greu de făcut.
Pentru că în liniște… apare neliniștea.
De ce?
Pentru că mintea a fost antrenată să creadă că valoarea ta vine din cât faci, cât dovedești, cât ajuți.
Și când nu faci nimic, apare o vină subtilă, o tensiune în corp, o agitație fără nume.
Se numește anxietate funcțională.
Nu e o tulburare clinică.
E o formă de anxietate invizibilă, dar prezentă în viața multor oameni in mod special a femeilor performante, conștiincioase, de încredere.
Cele care „țin totul”, dar în tăcere, țin și oboseala.
Aceasta se manifestă așa: – Simți nevoia să fii mereu ocupată
– Te agită pauzele „goale”
– Nu te poți relaxa complet nici în vacanță
– Ai o neliniște permanentă în fundal, dar nu știi de ce
– Iar când faci „nimic”… te simți inutilă
La exterior pare că totul e în control.
Dar în interior e overthinking, tensiune, anticipare.
Și ce e mai dificil e că primești aplauze:
„Wow, cum reușești să le faci pe toate!”
„Ești un exemplu cum reușești să faci atât de multe, ce femeie puternică!”
Dar costă.
Pentru că această hiperfuncționare vine cu prețuri mari:
• oboseală constantă,
• tulburări de somn,
• dureri de cap sau stomac,
• distanțare în relații,
• și poate cel mai dureros: deconectarea de tine însăți.
Această stare nu e întâmplătoare.
Are rădăcini adânci: perfecționism, nevoia de control, frica de a nu lăsa totul să se destrame dacă te oprești.
Și, mai ales, o credință veche și grea:
„Valoarea mea e în cât fac, cât dau, cât reușesc.”
Anxietatea funcțională e un mod de supraviețuire. În copilărie poate a fost necesar.
Dar acum… nu mai e sustenabil.
Și de multe ori, oboseala cronică e doar un semnal că ai dus prea mult, prea mult timp.
Partea bună?
Se poate învăța un alt mod de a trăi.
Un mod în care nu renunți la responsabilitate, dar nici nu te mai abandonezi pe tine.
E nevoie, măcar uneori, de prezența în AICI și ACUM.
E acel moment mic în care începe întoarcerea la tine.