„Autoabandon” un cuvânt ce sună aproape dramatic.
Dar în viața de zi cu zi nu arată dramatic.
Poate arăta, de exemplu, ca un telefon verificat înainte de cafea, ca o masă mâncată în grabă, ca un „nu-i nimic” spus când, de fapt, te doare, ca o seară în care mai răspunzi la un mesaj de serviciu, deși ți-ai promis că nu mai faci asta.
Arată ca o femeie care deși nu pleacă nicăieri totuși se părăsește puțin câte puțin, de fiecare dată când alege să nu se asculte.
Uneori, autoabandonul începe într-o zi obișnuită, când ai ședință la 9, răspunzi la trei mesaje înainte să bei cafeaua, mănânci ceva pe colțul biroului și îți spui că seara o să te oprești mai devreme. Doar că seara vine, apare încă un mail, încă o cerere, încă un „poți să te uiți puțin?”, iar tu spui „da” aproape înainte să simți ce ai fi vrut, de fapt, să răspunzi.
La început, totul seamănă cu performanța. Ești implicată, eficientă, atentă la detalii. Oamenii se bazează pe tine, șeful știe că livrezi, echipa vine la tine pentru că „tu știi mai bine”, familia se obișnuiește că într-un fel sau altul te descurci. Și poate chiar te-ai simțit mult timp valoroasă în acest rol.
Doar că, încet, femeia care rezolvă ajunge să nu mai aibă loc pentru femeia care simte.
Nu dispari dintr-odată. Dispari câte puțin, când îți amâni programarea la medic pentru că „nu e urgent”, când renunți la plimbarea de seară pentru că mai ai ceva de terminat, când îți verifici telefonul în pat, când spui „nu-i nimic” deși te doare, când zâmbești într-o conversație în care ai fi vrut să spui: „Nu mai pot.”
Dispari și în weekendurile în care nu te odihnești, ci recuperezi cumpărături, rufe, telefoane, vizite, lucruri rămase în urmă.
Partea cea mai subtilă este că nu numești asta autoabandon. O numești
responsabilitate, maturitate, profesionalism, grijă pentru ceilalți sau pur și simplu „așa sunt eu”.
Dar uneori „așa sunt eu” nu mai este identitate, ci un tipar vechi care a fost apreciat atât de des, încât ai ajuns să îl confunzi cu valoarea ta.
Focusul psihologic, care merită atenție este nu la faptul că faci multe, ci la ce nevoie hrănești când nu te oprești.
Poate vrei să te simți în siguranță, poate vrei să nu dezamăgești sau poate vrei să rămâi importantă.
Poate ai învățat că ești iubită mai ales când ești utilă și respectată, mai ales când nu ceri prea mult.
Așa se poate trece, pe nesimțite, de la performanță la epuizare.
Nu pentru că performanța ar fi greșită, ci pentru că începe să coste prea mult: somn agitat, răbdare puțină, corp tensionat, iritare din nimic, bucurii amânate, conversații scurte acasă și senzația aceea dureroasă că ai bifat o zi întreagă, dar nu ai trăit-o cu adevărat.
Poate că schimbarea nu înseamnă să renunți la ambiție, la rezultate sau la responsabilitate.
Poate înseamnă să nu mai folosești performanța ca dovadă că meriți. Să poți fi un om de bază fără să fii disponibilă permanent. Să poți spune „nu pot acum” fără să simți că îți pierzi locul.
Pentru că autoabandonul nu este lipsa iubirii de sine. Deseori ia forma de loialitate față de toți ceilalți, dusă până în punctul în care tu dispari din propria viață.
Ai curaj să te întrebi:
mă părăsesc pe mine ca să păstrez imaginea femeii care poate întotdeauna?