Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Socrate făcea un lucru care probabil i-ar fi făcut incomozi și pe mulți dintre noi astăzi: nu se grăbea să ofere răspunsuri.

Întreba.

Și, mai ales, continua să întrebe atunci când interlocutorul era convins că răspunsul lui era evident.

Ce înseamnă, de fapt, ceea ce spui? De unde știi că este adevărat? Este întotdeauna așa? Există o situație în care lucrurile ar putea sta diferit? Ce rezultă dacă ducem această idee până la capăt?

În dialogurile care ne-au rămas prin scrierile lui Platon, îl vedem pe Socrate făcând mereu acest lucru: ia o certitudine aparent solidă și o examinează până când, uneori, omul din fața lui descoperă că ceea ce considera un adevăr era mai degrabă o presupunere pe care nu o cercetase suficient.

M-am gândit că este un loc potrivit de unde să încep Refresh | Avantajul echilibrului, pentru că, deși lumea noastră seamănă foarte puțin cu Atena secolului al V-lea î.Hr., continuăm să trăim după o mulțime de adevăruri pe care rareori ne mai gândim să le verificăm.

Doar că noi le spunem, de cele mai multe ori, „trebuie”.

Trebuie să mă descurc. Trebuie să termin. Trebuie să fiu disponibilă. Trebuie să nu dezamăgesc. Trebuie să mă ocup eu, pentru că altfel lucrurile nu vor fi făcute cum trebuie. Trebuie să mai rezist puțin, pentru că acum nu este momentul potrivit să mă opresc.

Unele dintre aceste reguli ne-au fost, probabil, foarte utile. Ne-au ajutat să devenim responsabile, să ducem lucrurile până la capăt, să ne construim cariere, să fim oameni pe care ceilalți se pot baza. Nu cred că soluția este să transformăm responsabilitatea în dușman și nici să privim ambiția sau dorința de a face lucrurile bine ca pe niște probleme care trebuie corectate.

Dar cred că, din când în când, merită să facem ceea ce făcea Socrate cu interlocutorii săi: să verificăm dacă regula după care trăim mai este adevărată în forma în care o folosim astăzi.

Să luăm un exemplu foarte simplu.

„Nu pot să plec până nu termin.”

La prima vedere, propoziția pare să descrie o realitate. Ai mult de lucru și, prin urmare, nu poți pleca.

Dar dacă am pune lângă ea câteva întrebări?

Ce s-ar întâmpla, concret, dacă ai pleca înainte să termini tot? Ce anume ar rămâne nefăcut? Ce consecință reală ar exista? S-a întâmplat vreodată să nu termini tot și lucrurile să fie, totuși, în regulă? Dacă o colegă pe care o respecți ar pleca la ora stabilită, deși mai are lucruri pe listă, ai considera-o mai puțin competentă? Și dacă nu, de ce criteriul este diferit atunci când îl aplici propriei persoane?

În câteva întrebări, problema se poate muta dintr-un loc în altul.

Poate că nu mai este doar despre volumul de muncă. Poate ajunge să fie despre teama de a dezamăgi, despre nevoia de control, despre standardul după care ne evaluăm competența sau despre convingerea că valoarea noastră profesională se vede în cât de multe putem duce.

Nu înseamnă că acesta va fi întotdeauna răspunsul. Uneori chiar există un termen-limită care nu poate fi mutat și o responsabilitate care trebuie dusă până la capăt. Tocmai aceasta este frumusețea întrebării bune: nu ne spune dinainte ce trebuie să descoperim.

Ne ajută să diferențiem ceea ce este de ceea ce presupunem că este.

De la Socrate la psihologia contemporană

La mai bine de două milenii distanță, ideea de a ajuta omul să-și examineze propriile concluzii a găsit un loc important și în psihologie. În terapia cognitivă, întrebările socratice și ceea ce este numit guided discovery — descoperire ghidată — sunt folosite nu pentru a-i spune unei persoane „gândești greșit”, ci pentru a o ajuta să examineze dovezile, interpretările și alternativele.

Mi se pare o diferență esențială.

Una este ca cineva să-ți spună: „Nu trebuie să te mai simți responsabilă pentru toate.”

Și alta este să ajungi singură să te întrebi: „Ce dovezi am că toate acestea sunt, într-adevăr, responsabilitatea mea?”

Cercetarea începe să ne ofere și indicii despre valoarea acestui proces. În 2022, Lisa Vittorio, Samuel Murphy, Justin Braun și Daniel Strunk, cercetători de la Department of Psychology, The Ohio State University, au analizat rolul întrebărilor socratice în terapia cognitiv-comportamentală, într-un studiu care a inclus 123 de persoane aflate în tratament pentru depresie.

Ceea ce au urmărit cercetătorii a fost foarte interesant: nu doar dacă folosirea întrebărilor socratice se asociază cu schimbarea simptomelor, ci cum s-ar putea produce această schimbare.

Rezultatele au susținut ideea că schimbarea cognitivă — modificarea felului în care persoana își examinează și interpretează experiența — poate fi unul dintre mecanismele prin care întrebările socratice contribuie la progresul terapeutic. Autorii sunt prudenți în interpretare, iar studiul se referă la persoane aflate în psihoterapie pentru depresie, așa că nu putem transforma rezultatele într-o afirmație generală de tipul „întrebările socratice ne fac tuturor viața mai bună”. Dar cercetarea oferă suport unei idei importante: felul în care învățăm să ne examinăm gândirea poate conta.

Și aici, pentru mine, filosofia veche și psihologia contemporană se întâlnesc într-un punct foarte actual.

Câte dintre regulile după care trăim mai sunt ale noastre?

La 25 de ani poate că ai învățat că trebuie să demonstrezi că poți. La 35, că trebuie să fii cea pe care se poate conta. Mai târziu poate ai ajuns să coordonezi oameni, să ai responsabilități mai mari, o familie, părinți care au nevoie de tine, o casă de administrat și o viață în care multe fire ajung, într-un fel sau altul, tot în mâna ta.

Între timp, capacitatea de a face față a devenit parte din identitatea ta.

Și este posibil să nu mai observi momentul în care „pot să fac asta” s-a transformat în „trebuie să fac asta”.

Diferența pare mică, dar nu este.

„Pot” vorbește despre capacitate.

„Trebuie” vorbește despre obligație.

Iar când prea multe lucruri pe care suntem capabile să le facem se transformă, pe nesimțite, în lucruri pe care credem că suntem obligate să le facem, spațiul pentru alegere începe să se îngusteze.

Poate că aici apare una dintre formele mai puțin discutate ale echilibrului: nu doar felul în care ne împărțim timpul, ci libertatea pe care o simțim în raport cu propriile alegeri.

Nu toate situațiile pot fi schimbate. Nu toate responsabilitățile pot fi abandonate și nici fiecare „trebuie” nu ascunde o convingere limitativă. Viața conține obligații reale, iar maturitatea înseamnă și asumarea lor.

Dar există o diferență între o responsabilitate pe care o aleg conștient și una pe care o duc automat, pentru că nu mi-am mai pus de mult întrebarea dacă îmi aparține.

Poate că de aici începe un Refresh

Am ales să numesc această publicație Refresh | Avantajul echilibrului pentru că nu vreau să fie doar un loc în care vorbim despre cum să reducem stresul sau cum să evităm burnoutul. Mi-ar plăcea să fie un spațiu în care ne uităm puțin mai atent la felul în care ajungem să trăim așa cum trăim.

La lucrurile pe care le facem pentru că le alegem și la cele pe care le facem pentru că „așa trebuie”. La standardele care ne ajută să creștem și la cele care au început să ne consume. La ceea ce vine cu adevărat din exterior și la presiunea pe care, uneori fără să ne dăm seama, am preluat-o și o continuăm singure.

Nu cred că avem nevoie permanent de cineva care să ne spună ce să facem. Avem deja suficient de multe sfaturi, metode, liste și rețete pentru o viață mai bună.

Poate că avem nevoie, din când în când, de un loc în care să ne punem întrebări mai bune.

Așa că primul articol din Refresh nu vreau să se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.

Gândește-te la un „trebuie” care apare des în viața ta: trebuie să mă ocup eu, trebuie să fiu disponibilă, trebuie să fac față, trebuie să nu dezamăgesc, trebuie să mai rezist puțin.

Apoi încearcă, măcar pentru câteva minute, să fii propriul tău Socrate și întreabă:

De unde știu că trebuie?

Nu te grăbi să schimbi nimic.

Doar ascultă răspunsul.

S-ar putea ca uneori echilibrul să înceapă exact de aici.

Refresh | Avantajul echilibrului
Psihologie aplicată pentru femeile care vor să performeze fără să se epuizeze.