Și totuși, cineva a simțit atmosfera, a ales cu grijă cuvintele și a mai calmat tensiunea. A ales să-i protejeze pe ceilalți de reacțiile lui. Din exterior, părea cea mai echilibrată persoană din încăpere. Însă nimeni nu a văzut și efortul din spatele acelui calm.
Era, în acel moment, complet prezentă pe ringul imaginar atentă la fiecare semnal din cameră, reacționând din interiorul situației. Fără nicio distanță de ceea ce se întâmpla. Aceasta e imaginea pe care Ronald Heifetz, unul dintre autorii de referință ai leadershipului adaptiv, o folosește pentru diferența dintre a fi prins în mijlocul evenimentului și a te retrage suficient cât să vezi tiparul de ansamblu.
Rareori avem, în astfel de momente, abilitatea de a ne muta la distanță, pe balconul metaforic, de a privi de sus cine joacă ce rol și cât costă rolul acesta.
Inteligența emoțională face posibilă această mutare de perspectivă, dar nu o garantează automat, totdeauna. Tocmai ea e cea care reține pe ring, mai mult decât ar trebui.
Când inteligența emoțională e un avantaj
Este una dintre laturile mai puțin discutate ale inteligenței emoționale: te ajută să înțelegi oamenii și să gestionezi situații dificile, dar, într-un mediu nesănătos, te poate transforma în persoana care preia, filtrează și compensează permanent emoțiile celorlalți. Uneori, tocmai cel care gestionează cel mai bine tensiunea ajunge să o poarte cel mai mult timp după aceea.
La începutul anilor 2000, inteligența emoțională era privită în România mai degrabă ca o curiozitate exotică, o lectură doar pentru specialiști. România acelor ani, aflată în plină tranziție economică, punea preț pe abilitățile tehnice, pe diplome, pe ceea ce se putea măsura simplu, prin IQ. Cu trecerea anilor, mediul de business a adus tema în atenție și la noi. Treptat s-a văzut cât de mult contează pentru un mediu de business sănătos și nu doar acolo.
E vorba despre capacitatea de a ne recunoaște propriile emoții, de a le înțelege și regla, dar și de a observa stările celorlalți și de a răspunde potrivit contextului — despre ce se simte dincolo de cuvinte. Ne permite să purtăm conversații dificile fără să le transformăm în confruntări, să înțelegem perspective diferite, să oferim feedback cu respect și să luăm decizii fără să ignorăm impactul lor uman.
Într-un mediu sănătos, aceste abilități sunt un avantaj real. Un lider cu inteligență emoțională nu confundă autoritatea cu rigiditatea. Poate observa când presiunea începe să afecteze echipa, poate recunoaște o greșeală și poate crea suficientă siguranță încât oamenii să vorbească despre probleme înainte ca ele să devină crize.
Prețul din spatele calmului
Există însă și o latură mai puțin discutată, nu pentru că inteligența emoțională ar avea, în sine, un dezavantaj, ci pentru că orice capacitate valoroasă poate consuma resurse majore atunci când e folosită fără limite, într-un mediu care se bazează excesiv pe ea. Cel care înțelege ușor perspectiva celorlalți poate găsi explicații pentru comportamente pe care, de fapt, nu ar trebui să le tolereze. Cel care știe să calmeze conflictele poate ajunge persoana chemată, iar și iar, să repare ce alții refuză să-și asume. E o muncă emoțională care nu apare în nicio fișă de post și care, în exces, are un cost psihic real.
Din exterior, lucrurile par să meargă bine. E calmă, atentă, mereu disponibilă. Rezultatele continuă să apară. Dar acest mod de a funcționa vine cu un preț pe termen lung al sănătății personale, dar și al sănătății organizației.
Daniel Goleman arată, în cărțile sale despre leadership, că emoțiile unui lider sunt contagioase. Dacă el e anxios sau furios, întreaga echipă intră într-o stare de alertă care blochează creativitatea și productivitatea. Dacă e calm și empatic, creează ceea ce autorii numesc rezonanță. Acea stare de siguranță psihologică în care oamenii performează la nivelul lor cel mai bun. De aici vine și afirmația devenită celebră: sarcina fundamentală a unui lider este una emoțională.
Este adevărat că inteligența emoțională ne ajută să înțelegem de ce cineva reacționează într-un anumit fel. Dar înțelegerea nu înseamnă scuză. Empatia ne permite să vedem suferința sau presiunea din spatele unui comportament, fără să ne oblige să acceptăm lipsa de respect, manipularea sau transferul repetat de responsabilitate.
La fel, autoreglarea emoțională nu înseamnă să rămânem permanent calmi și disponibili fără limite, să suportăm totul fără să deranjăm pe nimeni. Uneori, răspunsul sănătos e să numim ce se întâmplă, să stabilim o limită, să cerem claritate sau să refuzăm rolul informal de salvator al echipei.
Aici e una dintre legăturile importante cu epuizarea. Nu ne consumă doar volumul de muncă, ci și grija permanentă pentru ce spunem, anticiparea reacțiilor celorlalți, reluarea conversațiilor în minte după program, încercarea de a preveni următorul conflict. Nicio tehnică individuală de reglare emoțională nu poate compensa la nesfârșit lipsa de claritate, comportamentele imprevizibile sau un stil de conducere care pedepsește sinceritatea și recompensează tăcerea.
De aceea, un mediu profesional sănătos e cel în care inteligența emoțională a oamenilor poate fi pusă în slujba colaborării, încrederii și performanței fără să fie cheltuită pe acoperirea disfuncțiilor organizației.
Poate că, înainte să ne întrebăm cum educăm reziliența, ar merita să observăm ce facem deja cu resursele emoționale pe care le avem. Cum le protejăm, sau nu.
Le folosim ca să construim relații sănătoase sau ca să facem suportabil, zi de zi, un context care ne consumă?
E una dintre temele pe care le aduc în workshopuri despre genul acesta de situații: cum recunoști tiparul înainte să devină o criză, ce impact au propriile tale emoții asupra echipei și unde e limita dintre ai susține pe ceilalți și a te epuiza făcând-o.
Dacă ți s-a întâmplat să fii tu persoana care susține atmosfera într-o echipă, mi-ar plăcea să știu cum arată, în cazul tău, acel cost din spatele calmului?
Dacă te regăsești aici, scrie-mi în privat. E un prilej bun să povestim despre soluții
cristinamirelacazacincu@gmail.com
